România, prinsă între o Mioriță și o Ană zidită, încă zâmbește frumos

România rămâne țara unor contraste formidabile. Pe de o parte, vine Miorița – metaforica oaie, în ultimă instanță -, care îți spune că ești o ”țintă” și că ar trebui să iei o decizie fermă într-o conjunctură care te dezavantajează. Pe de altă parte, mai mult sau mai puțin metaforic, o punem pe Ana în zid după ce a trecut printr-o descătușare atmosferică pentru a-i aduce soțului mâncare și aducem, la temelie, un sacrificiu de sânge demn de zeii păgâni.

România, între Miorița și Ana, trăiește. ”Informatoarea” oaie tratată cu dispreț, blamată, eventual scoasă din manuale, își avertizează ciobanul că a fost scris un scenariu împotriva sa. El nu ia o decizie tranșantă, acceptând viitoarea desfășurare a evenimentelor. Asumându-și riscul de-a fi sacrificat, la fel ca mieii, și construind – în timp – o fundație a toleranței împinse până la extrem.

Zidind-o pe Ana, soțul ei este ferm și consideră că, măcar în acest fel, lăcașul de cult va dăinui. El pune mai presus de orice lăcașul de cult (relația cu Dumnezeu devine reprezentativă, în context, ceea ce, ulterior, contribuie la diminuarea eventualei vinovății a respectivului) – intervenind, în subsidiar, și mândria constructorului căruia i se dărâma creația, anterior -, nu relația cu femeia (o iubește, dar o sacrifică) care, pe de altă parte, este poziționată într-un rol secundar-principal din care, totuși, este evidențiată o iubire dusă până la acceptarea sacrificiului suprem. Pentru el, pentru bărbatul-creator, pentru cel pe care îl consideră ”stâlp al familiei” și în care are încredere 100%.

Aceste două exemple cumulează o istorie a unei țări care iubește și Oaia – ”informatoare”, etichetată, absurd, de mulți ani -, și Ciobanul (lipsit de reacție, dar acceptându-și destinul, identificat, de altfel, cu destinul unei întregi țări), și Arhitectul dedicat, și sacrificiul Femeii pentru soțul său, nu neapărat pentru o idee. Dar, intrinsec, sacrificiul Anei ar trebui să fie reprezentativ pentru efortul atemporal al tuturor femeilor lumii, cu atât mai mult cu cât sacrificiul înseamnă și un atac dur la adresa speciei. ”Mă sacrific, nu vom avea bucuria de a concepe un copil, dar sunt o jertfă pe un altar nevăzut”.

Ana se sacrifică pentru EL, Miorița avertizează. Și astfel revenim la România prinsă, cumva, între ape – ale istoriei, ale amplasării geografice, ale propriului destin regional? -, această Românie aflată sub o umbrelă NATO care ne oferă o ”liniște” teoretică (astfel că dormim liniștiți) și care, uneori, strigă pe mai multe voci că se poate orice. Foarte aproape de noi – vezi Rusia sau Belarus, cel puțin, acolo unde disidenții sunt reduși la tăcere -, poezia înseamnă puțin, drepturile omului sunt interpretate în folosul autorităților, iar dosarul penal devine amenințarea maximă pentru oamenii cărora, în România, chiar le-am putea spune haiduci.

Și iată, folosind un termen demonetizat până și pe plaiurile mioritice, haiducii României Permanente sunt doar o iluzie, o legendă forțată, un fel de poveste cu Feți-Frumoși în care nu ar mai trebui să creadă tânăra generație.

Vodă Lăpușneanu spunea că îi va ”popi” pe adversari, Vlad Țepeș a tras în țeapă, Ștefan cel Mare era ”băutor de vin”, avea o armată de lefegii, mai ”vâna” jupânițe și construia lăcașe de cult. 47 de ani de domnie, într-o perioadă în care nici măcar domnitorul Moldovei – cu capul de bour pe drapel – nu era sigur că se va trezi dimineața. România, totuși, prinsă între Miorița și Ana, există.

România e o doamnă. Nu se supără niciodată. Tace și înghite. Se adună din țărână, își șterge lacrimile, poartă fiecare cucui cu mândrie neștirbită. Uneori geme. Alteori strigă zadarnic, fiindcă nu este auzită de nimeni. Încearcă să strângă bani la ciorap, însă este datoare tuturor acelora care o creditează și propun planuri financiare întocmite după ureche, spre a-i lua și pielea la un moment dat. Moare cu zile. Trăiește ca și cum ar muri în fiecare minut. Sapă în carnea ei cancerul, perfidia, emoția trucată, indiferența lugubră, insolența implementată milenar, teama că nici măcar capul plecat nu este ferit de tăișul sabiei.

E jerpelită. Învinețită de frig și de griji. I se arată lanțul, botnița, nuiaua, cojile de nucă, perechea de cătușe, catalogul ferfenițit în care nu primește niciodată note de trecere. Susține examene pe genunchi, înghite în sec, are cearcănele adânci ale bolnavului resemnat și împăcat cu soarta, găsește puterea tembelă de a ronțăi cu aviditate zgârciurile unui ciolan din care s-au înfruptat și se înfruptă alții. Vede în moarte unica salvare.

În general, având un bun-simț strigător la cer și demn de o cauză mai bună, România încearcă să nu vorbească neîntrebată, să nu iasă niciodată din rând, face în așa fel încât până și albul devine negru dacă „mărimile lor” pretind asta, iar atunci când este luată la bani mărunți, nu știe cum să-și apere interesele sau cum să-și demonstreze nevinovăția.

România trăiește din amintiri. O istorie din ce în ce mai prăfuită, lipsită de vlagă, din ce în ce mai subjugată subiectivismelor europene fără granițe, aruncată într-un colț de magazie de unde Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare sau Nicolae Bălcescu nu mai pot decât să accepte ideea că s-au agitat degeaba, au luptat degeaba, au sperat degeaba și au murit doar pentru a cădea în uitare. Sau pentru a fi scoși, o dată pe an, la înaintare, spre încântarea nedisimulată a unor neaveniți care își ocupă locurile la tribuna propriei incompetențe și se felicită reciproc pentru dezastrul în care sunt implicați fără rezerve.

României i se cântă, i se flutură un drapel tricolor, ca și cum ar fi o doamnă – într-o seară a unui bal etern –, cu carnețelul plin de pretendenți. Mi-e teamă că nici măcar România nu înțelege ce i se întâmplă, chiar dacă încearcă, într-adevăr, să fie cât mai bine îmbrăcată. Totuși, ridicându-i-se rochia și pusă pe spate, nu va avea decât de pierdut, în astfel de condiții.